Prima  |   Guzun Igor  |   Ce am spus, ce-aş mai fi spus şi ce au spus alţi oameni la lansarea cărţii „Reportajul. Tehnici de redactare”, de Radu Ciobotea

Ce am spus, ce-aş mai fi spus şi ce au spus alţi oameni la lansarea cărţii „Reportajul. Tehnici de redactare”, de Radu Ciobotea

01.11.2013         
 Autor: Igor Guzun
Am împărtăşit colegilor şi oamenilor importanţi, prezenţi la Universitatea de Stat din Moldova la lansarea cărţii „REPORTAJUL. Tehnici de redactare", de Radu Ciobotea (editura „Cartier"), câteva emoţii personale.
 

Este o carte care inspiră. În săptămâna în care am purtat-o în geantă după ce mi-a dat-o Gheorghe Erizanu, directorul editurii „Cartier" am deschis cartea în fiecare zi şi am citit pasaje din ea, fără să ajung de la un capăt la altul. Cu asemenea cărţi, nu mă grăbesc pentru că, dacă citesc o carte, n-o mai recitesc: ca să ţină mai lung lectura, citesc doar bucăţi dintr-o carte.

Este şi o carte Science Fiction. Într-o eră a digitalului, ne ajung şi degetele unei mâini ca să numărăm reportajele din media care acum se ridică la calitatea şi coboară la profunzimea textelor analizate în „Reportajul. Tehnici de redactare".

Mi-am notat şi în notele din telefon, şi pe o carte de vizită câteva cuvinte, decupate din această carte, care să mă inspire să povestesc şi altora istorii despre oameni şi jurnalism. „Explozia numericului... febra sondajelor... proliferarea blogurilor... spectacol... povestea potrivită... documentare tăcută... cuvintele devin aici inutile". Sunt toate şi multe altele în aceste „o mie şi una de nopţi ale reportajului"...

Într-o istorie zen pe care am repovestit-o celor prezenţi la lansarea cărţii, un profesor în vârstă este intervievat de reporteri mai tineri, care îi spun că toată viaţa a îndemnat lumea să facă lucruri bune, însă lumea a devenit mai rea. „Oare nu a fost totul în zadar?", au insistat tinerii. „Am îndemnat oamenii să facă lucruri bune şi ei au făcut lucruri rele. Şi cu toate acestea eu am continuat. Deci, lumea nu a reuşit să mă schimbe pe mine. Eu sunt învingătorul în această luptă", a fost explicaţia profesorului.

Şi m-am gândit că există o asemănare dintre această istorie şi mesajul-cheie pe care l-am perceput din cartea lui Radu Ciobotea. Şi am mai spus că noi, acolo la www.stiripozitive.eu, vom continua să îndemnăm oamenii cu istoriile umane ale altor oameni să facă lucruri bune, să se inspire de la aceste exemple de bine.

Mi-am notat şi în notele din telefon, şi pe o carte de vizită câteva cuvinte, decupate din această carte, care să mă inspire să povestesc şi altora istorii despre oameni şi jurnalism. „Explozia numericului... febra sondajelor... proliferarea blogurilor... spectacol... povestea potrivită... documentare tăcută... cuvintele devin aici inutile". Sunt toate şi multe altele în aceste „o mie şi una de nopţi ale reportajului"...

Într-o istorie zen pe care am repovestit-o celor prezenţi la lansarea cărţii, un profesor în vârstă este intervievat de reporteri mai tineri, care îi spun că toată viaţa a îndemnat lumea să facă lucruri bune, însă lumea a devenit mai rea. „Oare nu a fost totul în zadar?", au insistat tinerii. „Am îndemnat oamenii să facă lucruri bune şi ei au făcut lucruri rele. Şi cu toate acestea eu am continuat. Deci, lumea nu a reuşit să mă schimbe pe mine. Eu sunt învingătorul în această luptă", a fost explicaţia profesorului.

Şi m-am gândit că există o asemănare dintre această istorie şi mesajul-cheie pe care l-am perceput din cartea lui Radu Ciobotea. Şi am mai spus că noi, acolo la www.stiripozitive.eu, vom continua să îndemnăm oamenii cu istoriile umane ale altor oameni să facă lucruri bune, să se inspire de la aceste exemple de bine.

„Conform unor estimări din 2009, un consumator de produse economice este expus unui număr aproximativ de 3.000 de mesaje comerciale pe zi. Societățile care vor să rămână vizibile în acest potop de mesaje trebuie să-şi găsească „povestea potrivită", în acord cu natura activităților lor şi cu orizontul de aşteptare al publicului".

„Viața de zi cu zi poate fi extrem de interesantă atunci când e bine povestită, dar această abilitate nu se deprinde chiar din prima zi de jurnalistică. Ea se formează prin muncă, deopotrivă pe teren şi în redacție, precum şi prin lecturi care deschid calea spre stăpânirea acestei meserii".

„Documentarea unui reportaj înseamnă integrare în diverse comunități, prezență discretă, comportare relaxată. Nu este neapărat o tehnică, ci un stil de comportament menit să câştige încrederea şi să deschidă uşa spre confesiune. Fireşte, asta cere abilitate psihologică şi destul de mult timp. Dar un reportaj documentat la repezeală nu „prinde" decât suprafața lucrurilor, replici de complezență, gesturi fără semnificație. Doar uşoara alunecare spre ființa celuilalt, trecerea strecurată între fraze, aşteptările nedefinite ale unei reveniri la subiect, digresiunile spre alte împrejurări şi trăiri ale interlocutorului, doar aceste „pierderi de vreme" ajung să se coaguleze într-o experiență care surprinde şi ceea ce nu se văzuse în primele momente. Oamenii nu se lasă uşor descifrați".

„Textul numit reportaj nu e decât finalul unei aventuri. Ea a pornit de la o simplă privire. O privire interogatoare. O nedumerire sau o curiozitate. La începutul oricărui reportaj se află un om sau o înfățişare concretă a lumii, în momentul unei întâlniri bizare. Ne întâlnim permanent cu lumea exterioară (într-o măsură, suntem lumea exterioară), dar nu toate clipele acestei întâlniri pot declanşa reportajul. Doar întâlnirile ciudate, cele care ne provoacă întrebarea şi declanşează apoi procesul unei confruntări. Ceva ne intrigă, ceva nu e în regulă, acolo, în lumea care nu se lasă privită în întregime, vrând parcă să ne ascundă un mare adevăr. Un adevăr de care noi, oamenii, avem nevoie".

O fi şi aceasta una dintre definițiile genului: reportajul este adevărul de care oamenii au nevoie. 

Media-azi.md